Şcoala tăcerii…

Am auzit că ar exista şcoala asta…

Nu ştiu pe unde şi nu ştiu ce condiţii trebuie să îndeplineşti ca să te poţi prezenta la examen…

Nu e cu taxă…

Nu trebuie să înveţi pentru examen…

Trebuie doar… să nu spui nimic, indiferent ce se întâmplă…

Nu am văzut nicio diplomă şi nu cunosc pe nimeni care să fi absolvit această şcoală.

Dar ea există cu siguranţă, pentru că, altfel, n-ar fi lumea plină de elevii ei, nu?

De fapt, am o vagă impresie că şcoala asta nu se absolveşte. Situaţie în care, probabil, oamenii care se hotărăsc să se înscrie acolo, urmează aceste cursuri toată viaţa…

Unii se înscriu singuri…

Pe unii îi înscriu părinţii, fără a le cere părerea, iar pe alţii îi înscriu chiar împotriva voinţei lor…

Pe unii îi înscriu oameni dragi lor, fără să fie conştienţi ce fac…

Cursurile acestei şcoli nu folosesc la nimic şi nu se termină niciodată…

De fapt, nu e o şcoală! E o capcană!

E o închisoare… În care înveţi să taci, în mod profesional, ce-i drept, dar din care nu mai poţi evada…

Niciodată!

Anunțuri

22 Responses to Şcoala tăcerii…

  1. JustDreams spune:

    „Nu pot să tac, nu pot să tac…nu vreau să tac! Deși am învățat-o prea bine…” spunea un fost elev, cu amărăciune în glas.

    Uite că nu sunt de acord: acel niciodată nu prea își are locul acolo. Pentru că școala tăcerii este, de fapt, un spital. Un spital ca oricare altul, în care mergi pentru a-ți vindeca rănile sau pentru a-ți trata recăderile. E drept, la unii durează mai mult, la alții se rezolvă mai repede; alții se internează mai des, alții nu mai revin niciodată…and so on. Bineînțeles că există și o secție specială, pentru bolnavii cronici, da’ ăia nu se pun la socoteală – așa s-au născut.
    Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa. 🙂

  2. arrowsmaker spune:

    Ok!

    Dacă tu nu eşti de acord cu mine, eu o să fiu cu tine ca să te oftici!

    Bun! E spital!

    [deşi, fie vorba-ntre noi, e o problemă şi chiar nu are importanţă ce formă îi dai sau cu ce culori o pictezi…]

    Deci e spital!

    Ai văzut tu vreunul care să fi fost tratat acolo şi care să se fi vindecat?? Sau care, măcar, să se simtă mai bine?

    Ok! Nici asta nu e foarte important!

    Pentru mine, foarte important, vital chiar, este: ce faci cu un bolnav cronic?

    Îl laşi să moară?

    • JustDreams spune:

      Pfff, ce mă fac, că eu n-am fost de acord cu tine, tot ca să te oftici 😀
      Of course că poa’ să fie școală, spital, secție de poliție, închisoare or else.

      Dar eu am văzut și cunosc oameni care s-au vindecat! Ajută! Singurul dezavantaj este că, odată trecut pe-acolo, poți dezvolta o oarecare dependență, care să te facă să revii, la prima pietricică de care te-mpiedici. Recunosc!

      Cât despre bolnavii cronici, îi tratezi cum poți (oricum n-ai prea multe variante la dispoziție). Uneori, nu ne putem împotrivi naturii…și nici nu suntem Dumnezei. Și, da, oamenii mai și mor câteodată…

      • arrowsmaker spune:

        Define „pietricică”!

      • JustDreams spune:

        Well…I adimt that ”pietricică” means something tiny and sweet, nu știai?! 🙂

        Ok, gata, zic și cealaltă variantă: pietricică se referă la orice mic obstacol ce-l poate întâmpina omul vulnerabil(proaspăt ieșit din tăcere). Orice mică dificultate în relaționarea cu cei din jur (să nu mai zic de alte elemente perturbatoare) i se va părea imensă, așa că va prefera să se întoarcă repede, repede la starea de dinainte, care-i oferea un climat comfortable and safe, din punct de vedere emoțional. Dar asta se întâmplă numai oamenilor slabi (mai pe românește), căci majoritatea dintre noi suntem construiți de-așa natură, încât să facem facem față cu succes unor astfel de probleme micuțe.(Chiar și celor mai mari, câteodată.) Da’ bineînțeles că vine și partea cu: „suntem atât de diferiți, încât ceea ce mie mi se pare micuț, ție ți s-ar putea părea imens”. (Haha :D)
        Mulțumit de răspuns?

        P.S. Buey nene, adică bă! Tu ce faci acum, încerci cumva să mă ții de vorbă și să nu mă mai lași să mă întorc la starea mea de tăcere de dinainte??? Cea de toate zilele? Adică, ți-am zis că am de gând să tac vreo mie de ani (intrasem deja în faza de incubație, după ce m-am golit emoțional prin „cele 1000 de cuvinte”), și tu ce faci acum?! Am nevoie de timp, să mă încarc la loc! 😆

      • arrowsmaker spune:

        Nop!
        Nu asta incerc!

        Da’ atunci la ce ză fac a făcut atâta scoală, dacă oricum nu i-a folosit decât până la prima pietricică?

  3. wawww, daa …miai dat o idee buna hahahaha

  4. septembrie spune:

    de cele mai multe ori tacerea doare…

  5. Jais spune:

    Ca sa trec in alt registru, a învăţa când să taci si când să vorbeşti e o adevărată artă. Şi nu are nimic de-a face cu supunerea sau îndobitocirea. Tăcerea poate oferi avantajul de a observa lucruri ce trec uşor nevăzute şi de ce nu e un bun liant între „mine” şi Eu. Aşa că tăcerea se învaţă….mai uşor de introvertiţi ce-i drept 😉

  6. Jais spune:

    Probabil că ai aflat deja pana acum, la modul direct că nu multă lume e pregătită să audă lucruri articulate concret, deşi majoritatea se laudă că preferă verde în faţă totul decat să presupună. Iar într-o relaţie ai de dezlegat adevărate mistere de genul cand sa spui, să cauţi momentul prielnic, să-ţi cauţi cuvintele care ştii exact că exprimă ceea ce vrei să spui şi de care esti sigur că vor fi înţelese aşa cum vrei( deşi de cele mai multe ori adevărurile sau chestiile esenţiale sunt percepute exact invers din cauza intensităţii momentului)

    • arrowsmaker spune:

      Limba noastră e destul de bogată şi oferă multe feluri de a spune un lucru. Dacă nu eşti foarte convins că spusele tale exprimă exact ce vrei, poţi folosi şi o altă formulare, situaţie în care riscul înţelegerii greşite cam dispare, nu crezi?

      Cât despre motivele pe care bănuiesc eu că le poţi avea când alegi să taci atunci când e musai să te exprimi, pot fi multiple…

      Teama că spunând adevărul despre tine cuiva în care nu ai încredere deplină te face mai vulnerabil…

      Teama că, dacă nu foloseşti EXACT cuvintele care trebuie, ele vor face mai mult rău decât bine…

      Teama de reacţia celuilalt la aflarea unui adevăr dureros…

      În general… TEAMA!

    • arrowsmaker spune:

      Ceea ce nu ştiu, nu înţeleg, sau uită cei care aleg să tacă, este faptul că, de cele mai multe ori, suferinţa provocată de „a minţi prin tăcere” este mult mai mare decât orice efect al spunerii…

  7. Jais spune:

    Teama e un motiv destul de bun pentru mulţi. Eu una îţi pot spune din proprie experienţă că dacă am avut lucruri de „spus” si le-am spus cât de elocvent am putut nu am realizat mare lucru, însă când am ales varianta cosmetizată – mai mult sau mai puţin-adică am aruncat si puţin umor lucrurile au stat mult mai bine. Dar totuşi nu trebuie să uităm naţia asta îndobitocită din care facem parte, naţie care de multe generaţii încoace- dacă nu dintotdeauna- a considerat că a „spune” e semn de slăbiciune, pentru că pur si simplu nu a acceptat un anumit tip de educaţie sau şi-a impus inconştient să nu evolueze la acest capitol. E greu să schimbi ceva ce ai deja în sânge ….dar nu imposibil

  8. Jais spune:

    Dacă aş vrea să enervez ti-aş spune că cea mai bună soluţie ar fi o lobotomie în diverse zone ale „creeraşului” în funcţie de om. Asta ca sa deschidem orizonturile interlocutorilor care să perceapă mesajul cum trebuie si să evităm micile drame. Din păcat chestia asta pică…e la fel de SF ca si StarTrek. Sincer mie nu mi-a rămas decat să spun ce am de spus, cand am de spus ceva…asta dacă am cui…dacă nu…mult limbaj mimico-gestual (glumesc). Oricum prefer să spun, dar asta după ceva ani de îmbufnări,privire piezişe şi înjurături în gand. Dacă ai convingere că ceea ce spui e ceea ce crezi cu adevărat sau că e ceva ce trebuie aflat, atunci ai inteligenţa de a rezolva si impasul de după acel moment.

  9. arrowsmaker spune:

    Deci să înţeleg că, dacă nu ştii sigur că lucrurile pe care simţi să le spui chiar trebuiesc spuse, dacă nu eşti sigur că vei fi în stare să te descurci cu situaţia destul de delicată creată de sinceritatea ta nejustificată, dacă nu ştii sigur că partenerul va înţelege exact ce spui şi ce anume te determină să spui, dacă nu eşti sigur că sufletul nu va fi călcat în picioare mai târziu, dacă nu eşti sigur că celălalt nu va suferi, atunci… mai bine taci!

    Am înţeles bine?

  10. Jais spune:

    Asta era o optiune mai demult. Acum nu mai este. Smecheria e să găsesti momentul potrivit. Si dacă pretidem ne cunoaştem interlocutorul (aşa cum mulţi se bat cu palma in piept) recunoastem si momentul potrivit si găsim si tonul potrivit . A tăcea nu face altceva decat sa amplifice frustrările .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: