Autosinceritate…

Discutând cu una dintre fiinţele care mă mai vizitează virtual, uneori,  am ajuns la concluzia că ar putea fi interesant să discutăm despre combinaţii şi procente…

„Suntem şi buni, şi răi!”,  zice ea!

Iar eu zic:

Cât de sinceri putem fi cu noi înşine?

Câte din greşelile pe care le facem (şi pe care… orice om normal le face) ni le recunoaştem şi câte din ele le punem pe seama celorlalţi?

Cum ar fi existenţa noastră dacă am reuşi să o vedem prin ochii celor care ne privesc?

Chiar suntem, oare, atât de… perfecţi, cum suntem uneori tentaţi să ne credem?

Anunțuri

78 Responses to Autosinceritate…

  1. My Experience spune:

    Putem fi extrem de sinceri cu noi insine, da’ sa nu ne-auda cineva 😛
    Ma declar tentata sa gasesc rapid un vinovat al vreunei actiuni necuvenite de-ale mele. „E vina ta ca ai pus oala acolo iar eu am varsat-o, ca daca nu era acolo…”, de ex. 🙂 Imi dau seama de asta, deci, clar, Arrowsmaker, suntem mai… imperfecti decat ne cred ceilalti. 🙂

    • arrowsmaker spune:

      🙂

      Te cred doar pe jumatate!

      Adica sunt convins ca atunci cand rostesti, cu voce tare sau in gand, „e vina ta”, te gandesti ca, de fapt, nu e corect si totusi o faci…

      Nu te cred, insa, atunci cand sugerezi ca tu te consideri mai prejos decat te cred ceilalti…

      De obicei ne consideram mai presus, nu?

      • My Experience spune:

        Nu. Cred ca de obicei, pentru ochii celorlalti, ne straduim sa parem „mai presus”. Eu consider ca in sinea noastra, fata in fata doar cu noi, dar doar cu noi insine, ne consideram mai prejos, altfel nu ne-am stradui atat sa ne dam in spectacol. Suntem in fapt niste animale frustrate, pe alocuri vanitoase si de cele mai multe ori inconstiente. Dar asta e alta poveste. Mai sincer de atat nu pot. 🙂

      • arrowsmaker spune:

        E suficient de sincer 🙂

        Dar nu toti oamenii se vad in acelasi mod in comparatie cu ceilalti.

        Intre cei care se cred superiori tuturor si cei care ar ingenunchea in fata oricui, mai sunt muuulte feluri de oameni…

        De exemplu, acum multi ani, am avut o perioada in care „vedeam” prea multi oameni superiori mie in jur…

        Apoi, avand ocazia sa le cunosc, unora dintre ei, adevarata capacitate, valoarea si limitele… am ajuns sa inteleg ca gresisem enorm, si ca, de fapt, le eram superior multora.

        Numai ca, neavand suficienta experienta, am trecut, fara sa imi dau seama, in cealalta extrema si am ajuns sa subapreciez oameni care nu meritau asta…

        Acum… cred ca imi cam stiu locul 🙂 🙂

  2. Agnes spune:

    Eu nu ma consider perfecta. Mereu am zis ca sunt un om ce face multe greseli si nu pot spune ca sunt un om perfect.

    Greselile mi le recunosc si mi s-a intamplat de cateva ori sa fac niste lucruri ce pe moment mi s-au parut corecte dar mai apoi am realizat ca nu era tocmai asa.

    Vina nu am dat-o pe altii … eu cred ca noi alegem si chiar daca alegerea noastra nu este mereu cea mai buna, nu cred ca e corect sa dam vina pe altii.

    Cunosc oameni care se cred perfecti, 100% corecti … asa se cred. Nu vad realitatea, nu se vad pe ei. Nimeni nu este asa. Este usor insa sa aratam cu degetul catre altii si este greu sa ne vedem pe noi.

    Eu am acceptat ca sunt un om departe de perfectiune si care da, greseste si recunosc asta.

    • arrowsmaker spune:

      „…mi s-a intamplat de cateva ori sa fac niste lucruri ce pe moment mi s-au parut corecte”

      Bun, dar nu ti s-a intamplat niciodata sa faci ceva, sa stii ca nu e corect fata de celalalt, acest lucru sa te determine sa simti ca nu esti tocmai omul care iti place sa crezi ca esti si…totusi s-o faci?

      Mai scurt, nu ti s-a intamplat niciodata sa fii rautacioasa sau chiar rea in mod constient?

      • Agnes spune:

        Ba da:)) nu rea sau rautacioasa poate altele mai rele dar da, mi s-a intamplat. Pe moment, desi stiam ca ceea ce as face ar rani, am facut-o si nu am avut prea multe remuscari. Ulterior vine partea mai grea. Pentru mine, cel putin. Sunt oameni care nu gandesc atat si nu analizeaza fiecare lucru.

  3. . spune:

    Opinia mea:
    Nimeni nu se crede intr-un fel anume fara feedback-ul celor din jur. Strokes-urile pe care le primim orienteaza increderea de sine… intr-un sens, sau altul. Tot ele influenteaza strokes-urile pe care le oferim.
    Nu suntem nici buni, nici rai, ci suntem asa cum ne reflectam in perceptiile celor din jur.
    Ca sa fim sinceri fata de noi insine, presupune ca, mai intai, cei care ne cunosc, sa ne dea feedback-ul corect… necenzurat… necosmetizat.
    Stiu o situatie in care o fata destul de uratica a dat in judecata comisia care a respins-o inca din faza de preselectie a unui concurs de miss. Nu era vina ei… de mica i s-a tot spus cat este de frumoasa…
    Se intelege ce vreau sa spun?
    Nu putem exista in afara unor repere… nu ne putem orienta corect.

    O seara faina!

  4. JustDreams spune:

    Uneori, sperăm în secret ca ceilalți să ne semene, atât în privința reacțiilor, cât și a modului de gândire. Deseori, suntem dezamăgiți din cauza acestui lucru. Dar mai mereu avem puterea să trecem peste și să încercăm să-i înțelegem. Aș zice eu că acelea sunt momentele în care privim (fără să știm) prin ochii lor. Dar lumea nu s-ar schimba, oricât am face-o de des, pentru că mereu suntem nevoiți să revenim la noi, la ceea ce simțim, la lucrurile care ne afectează…

    Putem fi dureros de sinceri cu noi înșine, în aceeași măsură în care ne și putem minți, depinde…

    Nu suntem nici pe departe perfecți, nici nu cred c-am avea nevoie să fim, dar asta nu înseamnă că nu putem căuta să ne dăm silința pentru a ne apropia cât mai tare de acel punct. Și să credem cu adevărat că-l putem atinge! 🙂

    În privința greșelilor puse pe seama celorlalți vs asumarea lor, gândesc că e totuși sănătos s-o facem într-o proporție egală. Nici să nu ne autoblamăm excesiv, uneori inutil, nici să aruncăm necontrolat vina asupra altora. Ambele situații duse la extrem dăunează grav sănătății mentale. 😀

    P.S. Mi-ar fi plăcut să răspund într-o manieră mai puțin generală, un picuț mai sinceră și mai directă, dar se pare că n-am reușit s-o fac până la urmă. Mecanismele astea de apărare, uof…:P

    • arrowsmaker spune:

      Stai linistita!

      Mecanismele astea de aparare te ajuta, pe langa a te departa de potentiali prieteni, si in a gasi prieteni pe care nu i-ai fi catalogat astfel in mod rational 🙂

  5. floaredemai spune:

    Mi-ai amintit de Geneza. Adica de pacatul primordial si anume, nu caderea in tentatie, ci nerecunoasterea vinei. Adam a fost alungat pentru ca Eva a fost vinovata pentru alegerea lui, nu?
    Se poate sa fie genetic?

  6. arrowsmaker spune:

    Bine ai revenit, floaredemai!

    Nimeni nu poate fi vinovat pentru alegerea altcuiva, nu?

    Nu este important ce facem ca sa influentam alegerea cuiva!

    Este important ca, atunci cand facem o alegere, sa o facem in mod obiectiv si constient!

    ok, lucrurile se complica un pic cand iubesti, pentru ca, de obicei, in aceasta situatie nu mai esti nici obiectiv nici constient…

    Dar, raspunsul, care oricum cred ca se incadreaza la categoria „whatever”, este ca…NU!

    Nu este ea vinovata! 🙂

    • floaredemai spune:

      Eram ironica atunci cand ziceam ca Eva a fost vinovata pentru alegerea lui Adam. Ideea este ca poate se perpetueaza pacatul pentru care am fost alungati din Eden.

    • arrowsmaker spune:

      Mi se pare nostim ca tu crezi ca niciun neuron nu traieste mai mult de 42 de ani 🙂 🙂

      De fapt, nu tu ai fost ironica, tu doar ai vrut sa fii 🙂

      • floaredemai spune:

        Nu e vorba de supravietuirea neuronilor, este de fapt senilitatea care intervine de la o varsta.

        Daca ai reactionat la ironia mea, inseamna ca intr-o oarecare masura mi-a reusit…

      • arrowsmaker spune:

        Eu am recunoscut deja ca sunt batran si neputincios 🙂

        Totusi, acesta e un blog, eu sunt gazda, iar bunul simt (cred) ma obliga sa raspund atunci cand mi se adreseaza un oaspete…

        Oricum, tot ma distreaza ca iei totul asa in serios… 🙂

        Nu e, insa, cazul sa disperi, chiar daca nu ai nicio garantie… Poate ca intelepciunea chiar vine cu varsta… Desi eu nu sunt foarte convins 🙂 🙂

      • floaredemai spune:

        La varsta mea de copil care se preface ca e adult e musai sa iau unele chestii in serios 😀

  7. LIZzARD spune:

    Intre cei care se cred superiori tuturor si cei care ar ingenunchea in fata oricui, mai sunt muuulte feluri de oameni…

    De exemplu, acum multi ani, am avut o perioada in care “vedeam” prea multi oameni superiori mie in jur…

    Apoi, avand ocazia sa le cunosc, unora dintre ei, adevarata capacitate, valoarea si limitele… am ajuns sa inteleg ca gresisem enorm, si ca, de fapt, le eram superior multora.

    Numai ca, neavand suficienta experienta, am trecut, fara sa imi dau seama, in cealalta extrema si am ajuns sa subapreciez oameni care nu meritau asta…

    Acum… cred ca imi cam stiu locul

    …………………………………..

    E omenesc sa cazi, apoi sa te ridici, iar mai apoi sa-ncerci s-o iei de la-nceput.

    Aceeasi diferentiere, mereu si mereu.
    JUDECAM SI ACORDAM VERDICTE.
    Eu stiu mai mult, eu pot mai mult, eu fac mai mult, eu sunt mai bun, etc …

    Toate aceste verdicte lumesti insa, care banuim doar ca ne definesc, si-n care credem suprem, presupun referinte la cei de langa noi, cei fata de care ne raportam.

    Eu sunt mai bun … DECAT CINE ?
    Eu stiu mai mult … DECAT CINE ?
    Eu fac mai mult … DECAT CINE ?

    Dar nu realizam … Nu vrem sa vedem … CE ?

    FARA ceilalti … NU EXISTAM NICI UNUL.

    E cert, nu am putea exista singulari, asa cum vrem sa ne dam, sa ne simtim, sa ni se spuna.
    Imaginati-va putin. Doar NOI (individual), in tot acest univers … Ce bine ne-am simti … ce bine ne-ar mai fi … pana pe seara doar, ca mai apoi o sa cedam si o sa ne cerem singuri sa ne aruncam din nou in oceanul cu referinte … printre semenii nostri …

    Cu alte cuvinte, consider ca nu poate fi decat o alta greseala originara si ereditara, in care ne complacem, si pe care nu o sesizam, decat atunci cand „ALTCINEVA ESTE MAI BUN CA NOI”. Si da, se-ntampla des, mai des decat am vrea. Ca suferim de-aceeasi „boala” deopotriva.

    Exista leac ?
    Vrem insa sa ne vindecam ?
    Putem oare, daca am vrea ?

    E simplu: trebuie doar sa ii iei pe toti ceilalti din jurul tau (cunoscuti sau necunoscuti) asa cum sunt. NU JUDECA, si ajungi SA NU FII JUDECAT. …

    E greu, si pare imposibil … SE BAGA CINEVA ?

    Soparla care sta la coada (deja)

  8. George spune:

    Trist, dar nu ai inteles nimic, sau te faci continuu ca nu intelegi.

    Daca insa vreodata ai fi avut sansa sa ai in fata un munte de intelepciune cu o varsta veritabila, care ti-ar fi spus acest lucru simplu (si totusi atat de greu de facut), sunt sigur ca ai fi sovait foarte mult, inainte sa ii raspunzi … <> …. Ai fi tacut si inghitit in sec … si ai fi incercat macar sa faci ce ti s-a spus …chiar daca n-ai fi reusit …

    De aici, nu pot sa trag decat o singura concluzie, si anume ca in general, (in particular in ce te priveste credeam ca e altfel) valoarea mesajelor primite este total subiectiva … si nu tine decat de bagajul emotional si valoric al receptorului, care intotdeauna judeca prin prisma a CINE ii transmite mesajul si nu CE contine mesajul …

    Profund dezamagit

    … mentionez totodata, ca ies tot pe usa din fata, pe-acolo pe unde am si intrat, fara sa trantesc si fara sa judec.
    Prefer sa nu ma mai intorc, spre bucuria deplina a proprietarului.

    • arrowsmaker spune:

      De fapt, eu glumeam, dar se pare ca altele sunt motivele pentru care te simti asa, nu ideile mele despre relatii 🙂

      Iar atata timp cat consideri ca nu trebuiesc stiute, ma vad nevoit sa imi amintesc faptul ca… libertatea e un drept castigat la nastere…

      Intamplator… chiar nu am inteles ce zici tu acolo!

    • Camelia spune:

      „La valeur n’attend pas le nombre des annes” – Corneille. În traducere: valoarea nu aşteaptă numărul anilor!
      Asta referitor la ceea ce a vrut să spună George: „munte de înţelepciune cu o vârstă veritabilă”.

  9. DianaEmma spune:

    Uneori tind să cred că putem fi mai sinceri cu alţii, decât cu noi înşine.

    Pe de o parte, e drept că e greu să te priveşti „în oglindă” şi să îţi vezi clar şi obiectiv defectele.
    PPe de alta, va exista mereu în noi o doză de egoism, măcar din spirit de autoconservare, care ne blochează vederea.

    Însă mai primim uneori şi un duş rece. Poate nu suficient de des.

  10. AnaCazacu spune:

    Eu cu mine sunt foarte sincera . Cel mai sincera . Si stiu asta . Si mai stiu ca sunt singura in care pot sa am atata incredere . 🙂
    Te adaug la blogroll pentru ca sunt multe de citit pe aici .
    O seara placuta !
    Ana

    • arrowsmaker spune:

      E bine daca reusesti sa fii atat de sincera cu tine, chiar si atunci cand nu esti prea mandra de ceea ce faci sau provoci…

      Dupa mine, e foarte important sa accepti adevarul in loc sa negi… chiar si numai in fata ta.

      Da, ai dreptate, e o treaba si cu increderea asta… De fapt, chiar s-ar putea sa ai dreptate 🙂

      Atunci nu iti mai sugerez sa citesti ce am scris eu despre incredere ca deja este irelevant 🙂

      Multumesc pentru aprecieri!

      Da, si eu cred ca sunt multe de citit pe aici, dar nu ma refer la ce scriu eu, ci la ce spun oamenii care trec pe aici.

      Pentru ca, de regula, daca ajungi intamplator pe un blog, citesti sau pleci sau citesti si pleci.

      Daca spui ceva, inseamna ca simti ceva, cumva, si cred ca sunt destul de putini cei care comenteaza pe blogul meu doar pentru a demonstra ceva. De fapt, sunt foarte putini 🙂

      Iar daca simti sa spui ceva, pentru mine e suficient…

  11. AnaCazacu spune:

    Cand simt sa spun ceva o spun . Cat despre ce e de citit pe aici ma refeream in principal la posturile tale dar si la discutiile deschise de cei ce le comenteaza .
    Daca ajung intamplator pe un blog , asa cum am ajuns si pe blogul tau , imi dau seama in maxim 2 minute daca mai am ce cauta pe acolo sau ba . La tine , am revenit…:)
    Si nu ma las pana nu citesc tot ! :))

  12. My Experience spune:

    Leapsa, Arrowsmaker… 🙂

    • arrowsmaker spune:

      Sunt atat de dezgustat de povestile astea si de oamenii care le spun, incat ma indispune de fiecare data, cand imi scot castile, sa vad pe ecranul televizorului dezbateri, promisiuni, explicatii ale unor lucruri si fenomene care nu au alta explicatie decat nesimtirea crasa justificata de convingerea ca suntem suficient de prosti incat sa nu ii punem sa plateasca.

      Dar daca e musai… o iau! 🙂

      Spune-mi doar ce trebuie sa fac!

  13. My Experience spune:

    Postezi ceea ce simti referitor la subiectul precizat. 🙂 Dar si raspunsul tau, aici, la comentarii, e bun 😛

  14. Camelia spune:

    Mi se pare mie sau adevărul nu e totuna cu adevărul adevărat? E diferenţă de nuanţă?
    Am auzit despre adevărul meu…adevărul tău…adevărul lui…al ei…
    Nu e cu dus şi întors asta? Nu dă naştere cumva la jumătăţi de adevăr? Jumătatea cealaltă fiind “neadevărul”??? Nu lunecăm încet înspre altceva???

    Adevărul în sens de sinceritate.
    Despre mănuşile pe care ni le punem când umblăm cu noi înşine. Şi despre crudul adevăr pe care i-l aruncăm celuilalt în faţă.
    Sinceritatea lui “verde în faţă”.
    Cu sacul răbufnirii frustrărilor golit până la fund! Frustrări pe care ni le-au produs adevărul celuilalt.
    Alegerea adevărului lui. De a nu se potrivi cu adevărul nostru!

    Adevărul despre scuzele noastre…care au avut circumstanţe atenuante, şi întotdeauna vor avea…când e vorba despre noi… Mai ales când distorsionăm acest adevăr, faţa lui…întorcându-ne-o pe cea care ne convine!

    Fii sincer cu tine însuţi, de la început şi până la sfârşit!
    Acesta a vrut să îmi fie mesajul, printre rânduri. Că e vorba de tine. Şi de viaţa ta.
    Şi de cea a altora de care ţi-ai împletit-o. Sau o vei face!

  15. Camelia spune:

    „Sincer cu tine însuţi” în termeni generali vorbind.

  16. arrowsmaker spune:

    Exact despre mănuşi vorbeam aici, Camelia! Doar că eu nu ştiu să spun lucrurilor pe nume cum o faci tu 🙂

    Despre mănuşile pe care le port când mă judec pe mine şi pe care le arunc atunci când mi s-a împlinit visul şi am ocazia să îl judec pe celălalt…

    De fapt, nici măcar nu am nevoie de o ocazie 🙂

  17. Camelia spune:

    Îl prefer în sensul de „a discerne”…şi, indubitabil, tu denaturasei sensul spuselor mele, alunecând pe o pantă total nelalocul ei, pentru că intuiesc ceea ce voiai să spui; şi chiar ai făcut-o!
    Semantica, bate-o vina! Ea, cu înţelesurile ei şi interpretările fiecăruia!

  18. E păcăleală asta cu oamenii perfecţi.Ei nu există.Tindem fiecare,mai mult sau mai puţin,spre conceptul fiecăruia de „perfect”,”perfecţiune” & Co.
    Cred că sunt oameni perfecţionişti,în schimb.Tot în aceeaşi idee…a lor înşine.
    Aşa cum pentru unii spanacul e felul lor preferat de mâncare,aşa alţii nu suportă nici să-l vadă în farfurie.Conceptul fiecăruia…

    • arrowsmaker spune:

      Nu sunt sigur ca e vorba de o pacaleala, tocmai pentru faptul ca nu sustine nimeni ca e perfect si nici ca altcineva poate fi.

      Pentru ca, daca totusi cineva a facut-o iar eu nu am inteles ideea … am o bila neagra! 🙂

      Ideea era, totusi, daca pot fi sincer cu mine insumi si daca da, in ce masura, pentru ca daca nu pot, de sinceritate in relatia cu celalalt nici nu poate fi vorba!

  19. alina j. spune:

    Nu cred sa fie cineva perfect…suntem noi doar nesinceri cu noi…vrem doar sa parem cei mai buni, cei mai perfecti, cei mai destepti..
    Putini oameni mai pot fi siceri cu ei insusi si modesti… cei care isi recunosc deefectele pentru mine au un punct in plus, cei care isi neaga defectele prefer sa ii ocolesc
    Autosinceritatea tine de autocontrol….daca nu te controlezi poti sa ajungi ca restul si sa te vezi ceea ce nu vei fi niciodata…sa te amagesti
    Daca esti sincer cu tine insuti poti ajunge departe, controlandu-ti defectele….daca esti neisncer poti sa decazi f mult

  20. Camelia spune:

    „cei mai perfecţi”???văleu!!!de când o fi căpătat perfecţiunea grade de comparaţie???
    Puţini oameni nu o ştiu…fffffff puţini.

    • Camelia spune:

      Iar ăi de o ştiu îs tare sinceri cu ei INŞIŞI…atenţie la limba română, nu o destrăbăla, ţi-o spune una bucată perfecţionistă. Tare, tare îndreptăţită în a o face.

      PS
      Arrow, voia e la tine; de căluş sau de a fi slobod; pe mine datul din gură şi apoi lovitul stângului cu dreptul îmi repugnă; aşa că de consideri că am fost deplasată cu dşoara J, ori mă ştergi ori mă ignori; dar nu ai putea ignora nişte chestii; aşa că dacă tot o pornim la drum a peioraţii, apăi trebuieşte musai a fi imbatabili în mai toate cele, că de nu…o dăm de garduri!
      Grăit-am drept au ba?

      • Camelia spune:

        scuze, scuze…am uitat ceva: „pe cei care neagă prefer”…formularea corectă, răspunde la întrebarea pe care, pe cine? adverb relativ precedat de prepoziţia „pe” no and forever!
        Cred că e gata.For now.

        PS
        Naiba s-o ia de perfecţiune şi pe cei care îşi bat capul cu chestii elementare!!! Îţi dai seama dacă ar încerca perfecţiunea cum încerci marea cu degetul cum ar fi?Brrr.

      • arrowsmaker spune:

        Mare adevăr grăit-a gura ta (mă rog, tastatura).

        Totuşi, Camelia, hai să fim serioşi! Greşeli de limbă facem toţi: şi eu, şi tu, şi toată lumea…

        E drept că nu putem exagera luând necunoaşterea drept neatenţie, dar dacă, totuşi, e neatenţie, e chiar aşa un păcat existenţial?!

        Eu aş zice că nu!

        Probabil că nu eşti de acord cu mine, dar pentru mine este mult mai important CE spune fiinţa cu care discut, decât CUM se pricepe s-o facă…

        Asta nu înseamnă că nu am respect pentru limbă, sau că, oricât de mulţi oameni s-ar afla deasupra mea pe o scară a cunoaşterii, nu mă bucur să constat că mai sunt câţiva mai slabi decât mine în lupta cu gravitaţia 🙂

  21. Camelia spune:

    Prietene, nu ştiu de ce, dar acesta este EXACT răspunsul pe care eram sigură că mi-l vei da; care încă o dată îmi dovedeşte că nu m-am înşelat în privinţa unor impresii.
    Ce spune fiinţa , da, mare dreptate ai…Aici mă opresc.
    Şi îmi iau rămas bun de la tine; m-ai „auzit” pentru ultima dată. E tot ceea ce trebuie să ştii; altceva nici că te-ar interesa.

  22. Camelia spune:

    Şi nu, eu nu fac greşeli de limbă; şi nici de alt soi.
    De regulă se vorbeşte în nume propriu; cel puţin din câte ştiam!

    • arrowsmaker spune:

      Camelia, cum nu consider deloc important sa demonstrez ca am dreptate si ca am vrut sa spun EXACT ce am spus cand am spus ca toti facem greseli de limba, inclusiv tu, fara sa mai vorbim de pierderea nejustificata de timp necesar pentru colectionarea pasajelor buclucase, adevarul ramane in curtea ta!

    • JustDreams spune:

      De regulă, nu se pun la punct persoanele care-și exprimă părerile (în nume propriu, cum zici tu) într-un spațiu virtual, cum este acesta, indiferent de cât de „avizată” consideri că este intervenția ta. Și dacă tot este atât de evident pentru tine faptul că nu faci niciodată greșeli, îți pot da un exemplu rapid și la-ndemână (amănunt care, după câte se vede, n-a ajuns până la lumina conștiinței tale): însuși acest tip de intervenție este o greșeală, pentru că riști, ori să fi ignorată, ori să primești anumite tipuri de reacții, care mai de care mai neplăcute (în funcție de timpul, capacitatea și dispoziția fiecăruia). Iar acest lucru duce fără echivoc la concluzia că ai dificultăți de relaționare în comunicarea cu oamenii (fie ei și în plan virtual). Iar dacă aceste dificultăți rezultă din perfecționismul ce te caracterizează, îți zic (ca simplu observator extern) că a întrecut cu mult barierele normalului, și deja nu mai este o calitate, din contră, este semn al unei tulburări psihice, mai mult sau mai puțin serioase. Și n-am să stau acum să-ți enumăr posibilele diagnostice psihiatrice în care s-ar putea încadra tulburarea ta, pentru că mi s-ar părea penibil să-mi etalez în acest mod competențele, într-un spațiu virtual (așa cum faci tu, în detaliu, cu vastele tale cunoștințe de limba română). Te-aș sfătui, însă, să le păstrezi strict pentru cursurile de profil, pe care le predai elevilor tăi. Aici sunt doar inutile și deplasate, și te vor pune și pe tine într-o lumină proastă.

      N-aș fi intervenit nici acum, crede-mă că este prima mea intervenție de acest tip pe internet, dar ești deja deranjantă, și nu este prima observație de acest tip pe care-o fac în legătură cu tine. Ai o problemă, încearcă să ți-o rezolvi altfel. Uite, îți zic un secret, și mie mi-a dat bătăi de cap propriu-mi perfecționism, dar am învățat să-l țin în frâu; și odată ce-am ajuns să conștientizez faptul că ne este imposibil să atingem perfecțiunea, ca oameni, deja n-a mai devenit o povară. Plus că este imposibil să dai randament maxim chiar pe toate planurile vieții pe care-o trăiești. La fel de imposibilă (și totodată extrem de nerealistă) cum este și pretenția că ai putea schimba oamenii, educația sau mentalitatea lor, mai ales de la o așa distanță. Personal, îmi găsesc diverse căi, de la a mă „destrăbăla” prin cuvinte, la „a viola” scumpa noastră limbă (fără să deranjez și fără să-mi revărs năduful asupra celor din jur). Iar asta nu-mi slăbește cu nimic nivelul de cultură, la fel cum nu-mi schimbă nici statutul pe care-l am în viața reală. Văd în asta doar o cale personală prin care eu am găsit să îmi rezolv anumite probleme. Dar nu mi-am permis niciodată să jignesc pe nimeni, doar pentru că are un alt nivel de cultură sau că nu se exprimă conform „standardelor” mele. Și, să știi, că se ascund mulți oameni prețioși, cu suflete frumoase și deosebit de inteligenți, sub masca aparentă a „imperfecțiunii”. Doar dacă ești prea arogant, nu-ți faci timp să-i (re)cunoști.

      Ceea ce mă intrigă pe mine cel mai tare, în ceea ce te privește, este întrebarea dacă ți-ai permite vreodată să-i corectezi pe cei care postează comentarii pline de laudă la adresa scrierilor tale – care, într-adevăr, sunt valoroase și extraordinar de profunde. Dar asta nu justifică sub nici o formă atitudinea ta față de persoanele, mai mult sau mai puțin înzestrate, de pe alte blog-uri. În fond, aici fiecare este liber să fie așa cum dorește, cum este…sau cum simte nevoia să fie. Bineînțeles, lăsând la o parte micile neatenții sau scăpări – care se întâmplă fiecăruia să le aibă.

      În altă ordine de idei, nu știu ce alte posibile cauze te-ar fi putut îndreptăți să afișezi brusc această aversiune față de arrowsmaker (nu-i problema mea și nici nu mă interesează), dar dacă simplul lui răspuns – drept și subiectiv – te-a făcut să ai o astfel de reacție, este chiar răutăcioasă atitudinea ta. Părere strict personală.

      Îmi cer scuze, arrowsmaker, dar chiar am simțit nevoia să intervin de această dată, sub această formă. Totuși, nu pot să nu observ că titlul sub care se desfășoară aceste discuții este unul extrem de nimerit…

      • Camelia spune:

        Permite-mi să îţi ignor logoreea spirituală şi să mă limitez doar la a-ţi răspunde că minunatele persoane care îmi scriu pe blog nu sunt dintr-acelea cu lacune sau deficienţe nici de caracter şi nici de exprimare.
        Nu te cunosc; nu te-am citit…nu ştiu nimic despre tine aşa cum se pare că o ştii tu.Despre tine.
        Cât despre MINE, nu te hazarda în presupuneri, cu atât mai mult în afirmaţii, pentru că eşti vraişte, crede-mă.

        Ador chestia asta cum că fiecare e liber să se exprime cum doreşte. Pur şi simplu o iubesc. Şi mă face să înţeleg atât de multe lucruri.
        În ceea ce te priveşte, cred că am înţeles cam cum stă treaba şi îţi admir zelul. Sau manifestarea lui în exces.
        Îmi pare rău că nu îţi cunosc nici statutul şi nici valoarea, dar ceva îmi spune că nu ar fi un capăt de ţară.
        Dacă îţi simt cumva o tulburare, cred că i-am descoperit şi cauza, dar nu ţi-o zic; nu de alta, dar ceva îmi spune că o cunoşti.
        Cred că propria-ţi povară îţi este atât de nesuportat.

      • Camelia spune:

        Şi ca să te luminez încă puţin…cu unele persoane nu îmi place să relaţionez, fără a avea vreo dificultate în a o face cu alţii.

      • arrowsmaker spune:

        1. Nu cred că e cazul să îţi mulţumesc pentru sprijin (deşi îl apreciez :)), deoarece bănuiesc că motivul intervenţiei tale nu am fost eu, ci ea!

        2. Ce mă distrează este faptul că, preocupat a scrie paragraful de rămas bun adresat prietenei mele, nu am observat că a apărut, între timp, comment-ul tău, iar acum lumea o să creadă că am copiat la teză…

        🙂

        But… I suppose I can live with that!
        🙂

      • Camelia spune:

        O, da…îţi înţeleg frustrările, crede-mă.

      • JustDreams spune:

        arrowsmaker, ai bănuit bine motivul…:)

        P.S. Cred că tocmai ai avut parte de o demonstrație live și spontană a ceea ce am vrut să spun atunci prin „suntem, și răi, și buni”. Cred 🙂

    • JustDreams spune:

      Permite-mi să te întreb atunci, ce cauți tu în lumea asta atât de imperfectă, plină de lacune și deficiențe de tot felul, după cum bine spui? Dar nu-i nevoie să-mi răspunzi, e doar o atenționare a faptului că-ți cunosc răspunsul.

      Ești ultima persoană cu care mi-aș dori să am un conflict, Camelia, zău…te admiram până ce-a apărut marea asta trasformare a ta, ce m-a luat prin surprindere. Încă o mai fac (și nu la modul ironic în care-o spui tu), pentru că înțeleg mai mult decât crezi motivele ce se ascund dincolo de reacțiile sau comportamentele oamenilor.

      Și, dacă te cunosc, și am preferat doar să mă mulțumesc de la depărtare cu ceea ce aveai tu de oferit, ce-i rău în asta? În afară de faptul că n-am considerat că-i nevoie să ți-o spun. Crezi că sunt singura care-o face? Dar nu-mi răspunde, te rog, nu-mi strica și mai mult imaginea pe care-o aveam despre tine, prefer să te păstrez așa.

      Cât despre împovărarea mea, n-am făcut niciodată un secret din asta.

      O zi frumoasă îți doresc.

      • Camelia spune:

        Just dreams, o să îţi scriu un mail, chiar vreau să îţi spun de ce am avut această reacţie, şi atunci vei înţelege. Am devenit mai puţin tolerantă cu cei care nu stăpânesc nişte chestii, dar se lansează în nişte bătălii.
        Nu e nici o transformare din partea mea, deşi îţi pare astfel.

      • JustDreams spune:

        Camelia,
        o să încep prin a-ți spune că mi-am amintit un pasaj din Biblie, care spunea cam așa: „Nu lăsa soarele să apună peste supărarea ta…” Nu-mi mai aduc aminte contextul în care s-a spus, și nici cuvintele exacte, dar mi-a rămas în minte mesajul. Este adevărat că soarele a apus de multă vreme, iar între noi n-a existat o ceartă sau o supărare adevărată, dar simt nevoia să-ți spun că îmi pare rău că a sunat (poate) prea dur tonul, dar și conținutul primului meu mesaj către tine. Motivul pentru care s-a întâmplat așa este pentru că ești o persoană de care îmi pasă (atât cât îți poate păsa de o persoană în acest spațiu virtual, de la distanță). Imaginează-ți că dacă ai fi fost o „necunoscută” nu ți-aș fi acordat atâta atenție și timp, și am simțit nevoia să-ți spun câteva lucruri care să miște ceva în tine. Pentru că am considerat că ai greșit. Dacă nu mă înțelegi, adu-ți, te rog, aminte de un alt prieten de-al nostru comun (știi tu care), pe al cărui blog ai simțit nevoia să te „revolți”, în momentul în care o oarecare persoană a găsit de bună cuviință să-și exprime dezamăgirea asupra faptului că acesta nu folosește diacritice. Cu mențiunea că acea persoană îți era indiferentă. Adu-ți aminte ce i-ai spus…Și, poate că, adresându-ți ție acele cuvinte, a fost ca și cum mi le-aș fi adresat mie, atunci când am fost mâhnită pe mine. Nicidecum nu a fost vorba de o „logoree spirituală”, așa cum ai numit-o tu – tocmai tu, care lași râuri nesfârșite de cuvinte să curgă, și pentru cel mai simplu comentariu pe care-l primești…

        În altă ordine de idei, nu m-am gândit niciodată că astfel va arăta „prima noastră întâlnire”…de fapt, nici nu știu dacă m-am gândit că ne vom intersecta vreodată drumurile. Mă mulțumea să te știu acolo și să te citesc, de multe ori mă regăseam, în secret, în rândurile tale, gândindu-mă că poate dacă viața mea de până acum ar fi fost altcumva, probabil că aș fi putut să dau și eu frâu liber acelorași trăiri, în același mod. Pentru că tot ce scrii tu acolo, n-are cum să fie altfel decât autentic, sunt propriile tale trăiri, gânduri, simțiri, nu există dubiu pentru mine…(Știu că mă auzi acum, Camelia, la fel cum știu că nici nu te vei sfii s-o recunoști!)

        Știi, dacă tot am început să-ți povestesc despre lucrurile astea, neconsiderând că dau nimic prea mult de la mine, am să-ți mărturisesc că te-am „cunoscut” într-o perioadă în care am făcut o mare renunțare, un pas pe care nu credeam vreodată că îl voi putea face prea ușor: am renunțat definitiv la speranță, Camelia, și la credința într-o iubire ce „n-a fost dragoste să fie” (după cum spunea o dragă prietenă de-a noastră). După doi ani, în care-am tot sperat, mai mult sau mai puțin „izolată” de lume, că se va întoarce. Apoi, te-am descoperit pe tine, exact în momentul în care tu îți regăsiseși iubirea, ce nu încetaseși s-o aștepți…iubire în care nu ai renunțat niciodată să crezi, nici măcar o secundă (știi despre ce moment vorbesc). Știi ce am simțit eu atunci, știi câtă vină am simțit, știi cât de rușinată am fost? Și știi cât te-am prețuit, și cât m-am urât pe mine că am renunțat? Și cât de perfectă îmi părea iubirea ta? Am simțit nevoia să ți-o spun atunci, ar fi fost primul meu comentariu…dar m-am pierdut printre gânduri…apoi, n-a trecut mult timp, și ai anunțat că s-a terminat totul. Atunci a fost momentul în care nu te-am mai considerat perfectă, Camelia, atunci a fost momentul în care a trebuit să recunosc, cu dezamăgire, că perfecțiunea în iubire nu există. De fapt, nu există niciunde, există doar momente perfecte, pe care nu le vom uita niciodată….și a căror durată, poate, o simțim ca pe o veșnicie. Atât. Apoi, am continuat să-ți „ascult plânsul”… dar n-am mai simțit niciodată nevoia să comentez, pentru că m-am golit treptat și forțat de stări, gânduri și sentimente…Și cine mă cunoaște o poate confirma prea bine, comentez foarte puțin și rar pe blog-urile pe care le vizitez. Mă mulțumesc să mă eliberez de lucrurile pe care le am de spus în felul meu, poate de multe ori greșit…Apoi, ai început să te transformi (cumva ca și mine), ai început să pierzi tot mai mult din acea „perfecțiune” pe care o aveai de oferit – prin comentariile tale pe alte blog-uri, iar asta m-a revoltat, cumva. De ce tocmai tu?! Tu care erai plină de candoare?

        Am simțit nevoia și am preferat să-ți spun toate lucrurile astea aici, ca pe o confesiune (profitând și de titlu), pentru că este un teren oarecum neutru (sper ca „încă prietenul nostru” arrowsmaker să nu se supere că am numit astfel spațiul lui personal), iar asta nu mă obligă la nimic, din niciun punct de vedere…Și nu vreau să-mi scrii în particular, Camelia, nu vreau să-mi explici reacțiile tale, nu vreau să împarți nimic cu mine, mai mult decât o faci la tine pe blog. Pentru că știu că n-aș avea nimic de oferit în schimb, am dezamăgit foarte multe persoane până acum, sunt într-o perioadă în care sunt exclusiv centrată pe mine și pe stările mele. Și foarte puține persoane au acces la ele…

        Și sper că nu te vei supăra dacă îndrăznesc să spun că ne asemănăm, avem câteva puncte comune. Și, ca să reliefez cumva mai bine această asemănare, aș spune că, dacă am sta față în față, ca într-o oglindă, eu aș vedea în tine toată bunătatea pe care o țin ascunsă în mine, ferită de privirea lumii (funcționează ca un strașnic mecanism de apărare – provizoriu). Iar tu, dacă m-ai privi, ai vedea în mine, toată răutatea pe care o negi, pe care o respingi, pe care nu vrei s-o accepți ca făcând parte din tine. În rest, suntem la fel. Îmi dai voie să-ți zâmbesc acum? 🙂 Oricum, ca o paranteză, trăiesc cu impresia că ne naștem cu toții perfecți, iar imperfecțiunea o căpătăm pe parcurs, datorită interacțiunilor cu mediul și cu cei din jur. Iar dacă pentru mine perfecțiunea înseamnă mai mult decât un înveliș (uneori semnificat prin cuvinte aranjate cu grijă), și tu gândești altfel…te rog să mă ierți, sau să te gândești la mine doar ca la un om care vede diferit lucrurile.

        Cam atât am avut de spus, mă simțeam oarecum datoare cu acest răspuns…

      • arrowsmaker spune:

        Acesta este un loc unde „încă prietenul nostru” este complet protejat împotriva pericolului supărării…

        Mai mult, probabil ca acum 20 de ani, aceste 1000 de cuvinte l-ar fi convins că a găsit ce căuta…

        Acuma… &@!~**#@&* 🙂

      • JustDreams spune:

        Acum 20 de ani…nici măcar n-avea habar ce căuta, haha!

        P.S. Sper că știi că am să tac cel puțin 1000 de ani de-acum înainte 🙂

      • arrowsmaker spune:

        Acum 20 de ani stia exact ce căuta…

        Dovadă stă faptul ca acum 15 a găsit 🙂

        N-o să taci 1000 de ani!

        Eşti mai… superioară de atât! 🙂

        O să taci până când o să ai forţa fizică necesară să abordezi confruntarea „efort vs avantaje”!

        Sper să mai văd să citesc pe atunci… 🙂 🙂

      • JustDreams spune:

        C’mon, nu începe cu gradele de comparație! 😆

        Și tăcerea despre care am pomenit eu nu înseamnă neapărat lipsa cuvintelor, hihi. (Nah, că mă faci să vorbesc ca la grădi!)

        Hmmm…„efort vs avantaje”…credeam că ai dat startul unei noi dezbateri aici. Niciodată n-am dat prea mare atenție acestui tip de „problemă”…pentru că știu că, de fapt, întotdeauna există o cale (mai mult sau mai puțin directă) prin care efortul este răsplătit 🙂

      • arrowsmaker spune:

        Nici eu nu mă refeream la lipsa cuvintelor 🙂

        Cât despre efort/rasplată, pune „suprem” lângă fiecare şi… here you are! 🙂

        Pentru că, de fapt, asta e problema pentru foarte mulţi dintre noi…

        Tăcere…
        Efort suprem…
        Împlinire…

        Nu crezi?

        Da, o cale există totdeauna pentru orice problemă, e drept!

        De multe ori, ai şansa să poţi alege dintre mai multe căi.

        Uneori, există o singură cale…

        Pentru problema despre care discutăm, eu am găsit o singură cale…

        O mai fi, poate, şi a doua…

        Dar eu nu mai am timp încă 20 de ani s-o găsesc şi pe aia… 🙂

      • JustDreams spune:

        E adevărat că am tratat la un nivel superficial subiectul. E adevărat că răsplata se așteaptă a fi întotdeauna pe măsura efortului. La fel de adevărat cum este că nu întotdeauna răsplata va fi egală, pentru aceeași cantitate de efort depus.
        Iar tipul de răsplată despre care vorbeam eu, nu este una pe termen lung, ci una imediată, la nivel de satisfacție și pace interioară. Tranzitorie, bineînțeles. Și egoistă. Iar răsplata pe care-o primesc eu, s-ar putea să nu fie atât de valoroasă în ochii altei persoane…

        Cine mă mai înțelege, nici nu mai știu despre ce problemă vorbeam…

      • JustDreams spune:

        arrowsmaker, pot și eu o întrebare mică – doo (cu răspuns facultativ), în legătură cu subiectul „efort vs avantaje”? Nu de alta, da’ mă roade, și aș avea nevoie și de un alt răspuns, în afară de cel pe care mi l-am dat singură.

        Crezi că pentru a deveni vulnerabili (vulnerabil = fără protecții) este nevoie să facem vreun efort? (Sau vulnerabilitatea nu s-ar putea încadra vreodată (și) în această categorie, ea vine întotdeauna pur și simplu de la sine, într-un mod nefericit?) Și, dacă răspunsul este afirmativ, cât efort trebuie să depunem pentru a o face? Mergând pe aceeași idee, vulnerabilitatea ar putea constitui vreodată un avantaj? Primim o răsplată, mai mult sau mai puțin directă? (Eu aș zice că cea mai mare răsplată provine din starea ulterioară de „bine interior”, chiar dacă trece repede.)

        Sper că n-o să ți se pară prea ciudat că îmi/îți pun astfel de întrebări aici 🙂

      • arrowsmaker spune:

        Pentru ca raspunsul a fost facultativ, mi-am permis sa-l iau ca atare, atunci, la acea vreme.

        In opinia mea, un aspect este acela ca vulnerabili pot fi 2 categorii de oameni: cei care se nasc asa, iar aceia sunt slabi, si cei care reusesc sa devina asa in mod constient, iar aceia sunt puternici. Da, ca sa devii asa, este nevoie de un efort .. si, din pacate, destul de mare!

        La a doua parte a intrebarii tale, exact asa cum ai pus-o…raspunsul meu este „Da!”. Vulnerabilitatea poate fi un avantaj, deoarece poate face diferenta, la un moment dat si in circumstantele potrivite, intre posibilitatea si imposibilitatea de a fi fericit!

        Pana la urma… &@!~**#@&* … Ce avem de pierdut? 🙂

  23. alina j. spune:

    Imi cer scuze pentru greseala gramaticala de neiertat.Daca pentru atat lucru sunt pusa la zid ce pot sa mai zic, voi pleca capul in fata Cameliei….ea nu a facut niciodata o greseala, e mereu atenta…
    Preferam sa fie doar o constatare si atat…. nu sa curga siruri de cuvinte pentru o neatentie care la urma urmei poate oricine sa o faca.
    Arrowsmaker preferi sa tac si sa nu mai intru pe blogul tau?Presupun ca poate o sa se supere iar Camelia si nu o sa o mai auzi pe aici ca iti comenteaza o analfabeta :d

    • arrowsmaker spune:

      Nu ştiu câţi ani ai, dar bănuiesc că, oricum, suficient de mulţi încât să nu fie nevoie să îţi spun eu ce să faci.

      Cât despre supărare… nu e nicio supărare, mai ales că obişnuiesc să îmi mătur singur curtea.

  24. Camelia spune:

    Alina, eu nu te-am pus la zid pentru greşeli, deşi văd că acestea la tine nu contenesc…continui să le faci. Arrowsmaker va fi fericit să te primească în lumea lui virtuală. Cea care a ales să îi părăsească acestă lume am fost eu.
    Îi doresc o imensă satisfacţie intelectuală şi emoţională alături de toţi vizitatorii lui virtuali trecuţi şi prezenţi!

    • arrowsmaker spune:

      Chiar nu ştiu de ce ţi-a căşunat pe mine.

      Şi uite că şi eu fac greşeli… Şi nu numai de limbă 🙂 Dar, tu fiind o perfecţionistă şi eu nu, eram convins că până la urmă o să alegi să nu te mai amesteci cu pleava… Eram, însă, cel puţin la fel de convins că o să o faci în mod firesc, omeneşte, nu aruncând cu noroi…

      Nu sunt supărat, să ştii, deoarece ştiu că că eşti afectată de ceea ce ţi se întâmplă, mai mult decât laşi să se vadă şi, în mod sigur, mai mult decât ar trebui… Sunt doar puţin dezamăgit… Dar asta e problema mea 🙂

      Lumea nu e perfectă, Camelia! Nici oamenii! Nici relaţiile! Nimic!

      Te admir pentru faptul că poţi trăi într-o lume perfectă construită de tine. Dar acea lume nu există cu adevărat! Şi cea mai mare bucurie a mea în ceea ce te priveşte, în ciuda părerii pe care o ai în prezent despre mine, ar fi să poţi realiza acest lucru înainte de a fi prea târziu…

      Deja ai început să faci compromisuri, şi asta numai după prima înfrângere pe care ai suferit-o în lupta cu realitatea… Îţi imaginezi cum ar fi să fie prea târziu?

      Nu mă bucur că pleci… chiar dacă „Prietene” al tău dă pe dinafară de duşmănie… 🙂

      Nici nu mă supăr că mă ataci fără să îţi fi făcut rău…

      Îmi doresc doar… să aflu odată că te-ai trezit…

      Deschizându-ţi, astfel, drumul către fericire…

      Numai bine!

  25. alina j. spune:

    ‘atata lucru’ in loc de ‘atat lucru’- cer lui Arrowsmaker sa modifice…pentru bucuria Cameliei.

  26. alina j. spune:

    teoretic este folosit atat dar in contextul acesta trebuie atata…..sau mai bine schimbam cuvantul. Este bine doamna profesoara Camelia? Ma treceti clasa?

  27. Camelia spune:

    Scumpo, lasă ironia că dai în penibil; ai o cacofonie, uiţi prepoziţia „pe”…pe care văd că o tot dispreţuieşti. Nu, nu e bine. Nu e bine deloc.
    Şi acum gata, nu mă duelez cu fetiţe cu anume predilecţii pentru…sau spre…

    Dar, repet, nu asta era ideea.Ci alta…

  28. alina j. spune:

    Cred ca JustDreams a spus totul. Restul cuvintelor nu mai au nici o valoare. A stiut ce trebuie sa spuna si chiar a punctat destul de bine.
    Camelia daca te simti mai bine am sa iti spun ca romana nu e punctul meu forte…dar poate sunt mai buna in alte domenii unde tu esti zero.
    Deci sa trecem peste asta si te rog nu mai intra in conflicte cu mine. Asa ne-am enerva amandoua si nu am rezolva nimic.
    Pentru cultura mea generala te-as ruga sa imi arati cacofonia mea in comenturile pe care le-am trimis …pentru cultura mea generala…doar sunt analfabeta
    Si inca ceva…nu mai ameninta ca nu o sa mai auzim de tine si in secunda urmatoare raspunzi la comentarii.

  29. arrowsmaker spune:

    Camelia, asta cu “pe mine… îmi repugnă” era ca să ne testezi vigilenţa, sau ca să ne dovedeşti că ai înţeles, până la urmă, că toţi suntem oameni şi că avem dreptul de a greşi, oricât de perfecţi ne-am crede?
    🙂

    No offense!

    Dar nu faci greşeli tocmai în fraza în care îţi exprimi repulsia pentru cei care greşesc, nu crezi?

  30. Ilina spune:

    Eu nu am sa comentez prea mult referitor la ultima voastra disputa „amicala”, Dl. Diriginte si fac Maari, dar mari eforturi sa nu-ti explic care e rolul unui diriginte, Dl.Profesor :)(desi s-ar putea sa-ti prinda bine, nu se stie ce ne aduce ziua de maine).
    Dar nu ma pot abtine sa nu va(ii) spun ca exista si iubire perfecta, si ca sa nu intram in alte polemici, nu am sa exemplific cu personaje din romane celebre, ci din real life.Tatiana Stepa (Dumnezeu s-o odihneasca in pace) a iubit nebuneste un barbat, care ca orice pamantean, este departe de a fi perfect…Si totusi iubirea ei pentru el mi s-a parut perfecta si m-a impresionat. A cerut sa fie inmormantata cu poza lui alaturi.

  31. arrowsmaker spune:

    Cine spune că nu ai dreptate? 🙂

    Oricum, „mi s-a părut”, din comment-ul tău, mi se pare suficient … 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: