Uitare, prostie, sau firesc?

E frumoasă!

E foarte frumoasă, dar … nu e a mea! Nici nu poate fi, dacă stau un moment să mă reculeg, să-mi dojenesc inima care a luat-o razna din prima secundă şi… să analizez la rece. La rece ?!! La 99 de grade nu prea poţi spune „rece”, dar, nu mai sunt, totuşi, un adolescent. Nu îmi ia mai mult de câteva secunde să evaluez şi să ghicesc ce mod de viaţă duce. Nu suntem compatibili! Mai mult, după cum arată, ar fi stupid să gândesc că e singură. Dar poate că… măcar e proastă. Şi atunci…VICTORIEEE! M-am liniştit. Parcă ghicindu-mi gândurile, îşi ridică încet privirea din contractul pe care tocmai îl semnează şi mă priveşte în ochi, cu o urmă de zâmbet, fix o secundă şi jumătate. E de rău! S-a dus liniştea, aşa cum a venit. Nu e!

După schimbul obligatoriu de amabilităţi care nu mi-a făcut niciodată plăcere, plec, încercând să îi scormonesc în suflet, în timp ce mă priveşte plecând… Dar, deşi instinctul, care nu m-a înşelat niciodată, îmi spune altceva, niciunul din gesturile ei nu trădează nimic din ceea ce mi-aş dori, mai mult decât orice pe lume în acest moment, să descopăr. Plec, ameţit!

In fiecare zi îmi pun sufletul pe cântar, în speranţa că greutatea care îl apasă o să înceapă să scadă. E încăpăţânat. Nu numai ca nu vrea să arate nicio gradaţie mai puţin, dar, parcă a luat-o razna. Acolo, înăuntru, ceva s-a schimbat!

O văd peste câteva săptămâni, intrând în barul de sub apartamentul meu, unde, ca şi acum, cobor din când în când să simt…nimic, în faţa unui pahar de coniac. Surprinzător, nu e însoţită de tipul din al cărui Mercedes a coborât, ci de o prietenă. Sunt şi mai derutat. După o oră în care mi-a murit cât se poate de eficient speranţa că o să mă observe, îl rog pe vecinul meu, care îmi e şi prieten, să pună o melodie care mi-a placut enorm de cand am ascultat-o prima oara…

La primul sunet de pian îşi întoarce privirea către mine şi… uitând să mai respir, mi se pare că desluşesc pe buzele ei un „Mulţumesc!”. Da! Instictul nu mă înşelase. Câteva zile mi-au fost suficiente ca să îi aflu numărul de telefon.

Orăşelul în care locuiesc nu e mare, dar e liniştit, plin de verdeaţă, de flori şi de oameni frumoşi. M-am îndrăgostit de el de când am fost repartizat să lucrez aici şi am hotărât că n-o să-1 părăsesc niciodată.

Acum, orăşelul meu e mai frumos decât oricând. Florile mari ale castanilor de sub fereastra mea îmi zâmbesc în fiecare dimineaţă, sufletul meu e plin, iar ce simt pentru ea, din zi în zi mai mult, mă determină să mulţumumesc, nu ştiu cui, pentru că am fost ales să exist. Fiecare clipă petrecută cu ea, fiecare gest, fiecare cuvânt şi fiecare noapte lângă ea mă fac să simt mai mult, să o apreciez mai mult, să o respect mai mult şi să o iubesc mai mult… Sunt nedumerit, dar fericit în acelaşi timp: se poate mai mult decât „de tot”? Da! Se poate! Şi se întâmplă în fiecare zi…

Acum câteva luni aproape că nu îndrăzneam să visez la ea, iar atunci când o făceam mă simţeam cumva vinovat, ca şi când aş fi păcătuit, iar astăzi am mult mai mult decât am visat vreodată. E a mea, o iubesc, iar ea mă iubeşte la fel de mult. Sunt fericit! Ceea ce simt acum e hrană pentru suflet, suficientă să îmi ajungă pentru tot restul vieţii, indiferent ce ar urma. Da, chiar sunt un privilegiat!

Şi într-o zi…a început.

De vină probabil că e abordarea mea, un pic mai deosebită, a conceptului de căsătorie. Când am ajuns aici, am făcut un legământ cu mine, că am să fac totul ca să recuperez ce am pierdut în cei şapte ani câţi am petrecut închis între nişte garduri, de unde nu puteam să evadez decât de câteva ori pe an. Şapte ani… Şi cum timpul nu se comprimă, am nevoie de şapte ani de libertate, în care nu vreau să îmi refuz nimic. Pentru că atunci când o să mă căsătoresc, modul meu de viată o să se schimbe fundamental. N-o să mai fie petrecere în fiecare sâmbătă în apartamentul meu, cât e noaptea de lungă şi n-o să mai plec la plajă sau la schi, de fiecare dată cu altcineva. O să am o soţie pe care o să o iubesc şi o să o respect şi pe care n-o să o trădez niciodată, şi copii pentru viitorul cărora o să merite să sacrific totul.

Azi am observat, din senin, că iubita mea nu mai e la fel de frumoasă…

Ştiu că sunt un om dificil şi pretenţios şi că ea a făcut toate eforturile ca să se schimbe aşa cum îmi doream eu, de fiecare dată când îi spuneam ce îmi doresc. Ştiu că mă iubeşte imens, chiar dacă acum nu mai răspund la fel când vin acasă şi îmi sare în braţe. Ştiu că şi eu o iubesc, pentru că e minunată, chiar dacă îmi amintesc de asta din ce în ce mai rar, în puţinele minute cât nu stau cu ochii pe monitor… Ştiu că e cea mai deosebită fiinţă de pe pământ, chiar dacă o privire aruncată în fugă azi, înainte de a pleca spre casă, mi-a amintit că, pe pământ, nu suntem numai noi doi… Ştiu.

Dar parcă…a început să mă sufoce cu dragostea ei. Ştiu că simte şi ea că se întâmplă ceva şi că o doare, dar, paradoxal, parcă se poartă şi mai frumos cu mine…

Intr-o seară, când îmi dau jos căştile şi mă ridic să îmi umplu paharul, o văd în fotoliu, privindu-mă cu toată dragostea din lume. Dar faţa ei e plânsă… Încerc să înţeleg şi în acel moment îmi amintesc că nu am mai ieşit de mult timp împreună, că nu am mai văzut de mult timp luminile de pe faleză reflectându-se în ochii ei albaştri, că nu mi s-a mai umplut de mult sufletul de căldură privind-o pe ringul de dans şi că… nici măcar în barul de jos nu am mai fost de mult timp cu ea… Îmi amintesc că îi aduceam flori, nu pentru că ştiam că aşa trebuie, ci pentru că mă făcea fericit bucuria din privirea ei când le primea… Îmi amintesc că obişnuiam să fim un întreg şi să ne ţinem în braţe ore în şir, fără să spunem un cuvânt şi fără să avem nevoie de altceva…

Acum, când îmi aduce cafeaua şi o pune pe masă, lângă monitor, mă deranjează, pentru că îmi distrage atenţia şi izbucnesc… Ea se retrage, tăcută, cu un zâmbet vinovat, ştiind că m-a supărat şi cerându-mi iertare din priviri… Privirea aceea…ar trebui să îmi rupă sufletul în două… Dar eu…îi întorc spatele. Spre dimineaţă, când ajung în pat lângă ea, plânge în somn… Îmi amintesc că, înainte, era suficient să o ating, să îmi simtă mâna, pe care o strângea instinctiv la piept, se liniştea şi începea să zâmbească, fără să se trezească… Aş vrea să o fac şi acum…dar nu pot.

Îmi caut scuze şi îmi găsesc… Nu sunt eu de vină, ci acela care ne-a creat aşa, imperfecţi, pe noi, oamenii…

Sufletul meu ştie, însă, că mint…

De ce uităm? De ce nu înţelegem? De ce ne schimbăm?

E uitare, e prostie, sau e firesc?

Eu cred că… sunt toate deodată…

Anunțuri

30 Responses to Uitare, prostie, sau firesc?

  1. Armanda spune:

    pur si simplu minunat.

  2. Ciprian spune:

    Minunat si in acelasi timp adevarat . Aceleasi cuvinte pe care le simtim probabil multi dintre noi insa spuse intr-un mod foarte frumos!

  3. Mona spune:

    Eu când am simţit primele dăţi că îi aluncă gândurile prin alte coţuri… am făcut urât :)) Dar ştii cât de urât?! Ca un leu, adică leoaică 😛 Am refuzat să accept aşa ceva. Merit totul sau nimic pentru că şi eu ofer la fel. Şi nu accept refuzuri. Aşa că lucrurile sunt mereu în cea mai bună formă. Am descoperit secretu 😉

  4. arrowsmaker spune:

    E destul de aiurea, cred, sa mananci dulciuri pe furis… Dar daca iti e pofta…na! Ca alte variante decat sa nu mananci deloc sau sa te manance pe tine leul…nu prea ai, nu? :))

  5. Mona spune:

    :)))))) Da, câteodată e nevoie de ordine şi disciplină! O mână de fier într-o mănuşă de catifea 😛

  6. arrowsmaker spune:

    Ai dreptate tu, Mona….dar eu tot cred că ai fost tu, aşa, mai norocoasă…

    Disciplina aia de care vorbeşti tu, ajută, într-adevar, dar nu rezolvă probleme atât de complicate…
    Eu vorbeam mai sus despre faptul că, oricât ai fi de îndragostit la un moment dat şi oricât de „neîmplinibil” ţi s-ar părea visul de a fi cu persoana aia pentru care esti convins că ai putea să îţi dai viaţa, după o perioadă bunicică de la „împlinire” … lucrurile încep să se schimbe. Şi nu numai la noi, ci şi la voi.
    Abia când s-a mai domolit vâlvătaia şi începi să nu mai răspunzi la „Ce program ai săptămâna viitoare?” cu „O să văd, că n-am stabilit încă…” cum zicea o bloggeriţă remarcabilă 🙂 , abia atunci începe greul…
    Atunci încep să se vadă cele nevăzute şi să fii nevoit să pui în balanţă toată ziua ce e bun şi ce e rău, ce îţi place la ea şi ce nu, ce poţi să accepţi şi ce nu (asta, în cazul fericit că poţi fi obiectiv, că mulţi oameni nu prea pot)… Tot atunci se întâmplă acelaşi lucru şi cu ea… Şi asta durează, în cazul fericit în care nu te-ai despărţit după ce s-a stins vâlvătaia, muuuult timp…. Ani de zile.
    Dacă în anii ăştia, în loc să îţi cheltuieşti ultimul dram de efort să o mai suporţi încă o zi (sau ea pe tine, sau şi şi), tu ajungi la concluzia că, deşi nu e perfectă, sunt destule lucruri pe care le apreciezi la ea comparativ cu cele care nu îţi plac, atunci ai o şansă să te afli pe drumul către fericire… Fericirea aia de durată…cu care să te găsească bătrâneţea în suflet. Dacă nu, ia-o ca pe o experienţă şi mergi mai departe… Până găseşti…

    Tu…se pare că ai găsit! Eu… la fel!
    Dar… sunt mulţi oameni care, din necunoştinţă, cedează la primul „Ce ai?”-„Nimic!”…

    Da, e bună, chiar obligatorie, disciplina de care vorbeşti… Dar ea se aplică omului cu care ai ales să trăieşti, nu celui pe care îl cauţi încă…

    Nu crezi?

  7. LOLLIPOP spune:

    Obligatorie?Disciplina?Sunt niste termeni care nici nu ar trebui pronuntati. In fiecare relatie exista o ordina fireasca o oricaror lucruri, exista o continuitate si multe alte simtiri nerostite. Da, ele intr-adevar se aplica omului cu care alegi sa traiesti…
    Daca e sa vorbim de omul pe care inca il cauti, atunci trebuie sa recunoastem cand si ca ne comportam prosteste, uitam tocmai pentru ca este firesc.
    Sunt cuvinte frumoase cele scrise de tine, dar care dor si atunci cand esti un simplu spectator…
    🙂

  8. arrowsmaker spune:

    Îmi cer scuze, eu consider că am înţeles destul de bine ce vrea Mona să spună cu disciplina, dar probabil că am folosit cuvinte nu tocmai potrivite…

    Să te văd eu pe tine, dragă Lollipop, acceptând ordinea firească a lucrurilor când eşti cu iubitul tău undeva şi el se uită firesc, insistent, la o Barbie de la altă masă, care îl mai şi invită din priviri… Şi să te văd cât de nerostite o să fie simţirile tale când ştii că dacă îl laşi o să o caute şi aia o să vrea, în loc să le rosteşti atât de clar cât să înţeleagă că, dacă nu se potoleşte, nu îl părăseşti dar o să faci o mişcare bruscă din mână (cu paharul plin cu vin în ea)…

  9. Camelia spune:

    E firesc. Pentru că e în firea lucrurilor să se întâmple aşa. Pur şi simplu. Pentru că…pot să scriu destul. Dar nu vreau să o fac. Doar îţi spun e în în firescul lucrurilor şi trebuie să accepţi. Dacă e ceva ce nu suport pe lumea asta, nu suport ipocrizia. Unu la mână. Şi doi. Oricânt ne-am spune-o şi oricât ne-am dori-o, dragostea nu durează veşnic…şi mă refer aici la pasiune, căci ea întreţine flacăra. Ştiu…ştiu…rămâne respectul…dar cum ar spune înţeleapta mea nepoată: Dar eu nu vreau să mă respecţi, eu vreau să mă iubeşti!

    A…am uitat esenţialul! Se spune că bărbaţii nu sunt structuraţi să fie monogami. Genetic nu sunt structuraţi astfel!

    Mai ai procese de conştiinţă? Regrete, poate…

    • arrowsmaker spune:

      Camelia, nu e important nici unde, nici când, dar… cum ai învăţat tu atâtea lucruri despre oameni?

      „Esenţialul” tău e un adevăr pe care nu ştiu câte dintre voi îl înţeleg şi îl acceptă…

      Referitor la ultima parte… bănuiesc că e retorică pură 🙂

      Oricum, şi dacă n-ar fi, răspunsul meu ar fi un alt adevăr pe care nu ştiu câte dintre voi l-ar intelege 🙂

      De fapt, e o singură persoană care cunoşte acest adevăr şi aceea nu e EA… Şi nu spun asta pentru că ştiu că, într-o zi, EA ar putea citi blogul meu…

      Toţi ceilalţi, mă cred, mai mult sau mai puţin…

      Anormal?!

      Cu siguranţă!

      Dar… aşa am ales eu!

  10. Camelia spune:

    Păi, hai să zicem că sunt o persoană profundă şi destul de înţeleaptă, cu multă instrucţie la activ şi cu o educaţie pe măsură, descendentă dintr-o familie cu valori şi cu pusul punctului pe „i”. Care destestă ipocrizia şi ascunsul de după deget, că nu aş avea atâta loc!

    Şi să mai spunem că manifest o deosebită înţelegere când e vorba de lumea înconjurătoare. Aleg să mă pun în locul celuilat şi încerc să înţeleg.
    Şi nu în ultimul rând, hai să mai zicem şi că am nişte prieteni…şi bărbaţi…cât şi femei…pe care i-am blamat când au început să trăiască înafara cercului verighetei, pentru că nişte principii morale bine bătuie în cuie mă îndemnau să o fac…până când…
    …ele…
    acele persoane…
    mi-au explicat că au doar o singură viaţă.
    Şi că vor să regrete nu ceea ce au făcut..
    …şi ceea ce ar fi putut să facă. Şi nu au făcut!
    Şi atunci am început să înţeleg. Că nu e vorba despre indiferenţa faţă de celălalt şi nici de egoismul tău prea mare. Nu că nu îţi pasă de cel de lângă tine.
    Ci doar că ai ales să îţi mai pese şi de tine un pic.
    Că la urma urmei, e viaţa ta. Şi atunci când îţi va veni preatârziul vei regreta că de tine ţi-a păsat cel mai puţin. Că altruist ai fost destul. Şi ţi-a venit acum şi ţie rândul.

    Cam asta.

  11. Camelia spune:

    În numele iubirii. Totul e în numele iubirii!

  12. Camelia spune:

    Vezi, se bate cap în cap o idee…referitoare la structura exclusiv monogamă a voastră…. Cineva mi-ar putea replica…bine, bine, dar şi tu ai un iubit… Cum ţi-ar fi dacă te-ai gândi că şi el te-ar putea…hai să zic…trăda…într-o zi… Mi-ar trăda sentimentele? M-ar „înşela”?….Cuvântul îmi displace ca esenţă. Să înşeli ce? Aşteptările? Adică te aştepţi de la celălalt să ce? Să te iubească până când moartea vă va despărţi? Ei, aş? Şi tu ce faci? Aştepţi şi nu faci nimic?

    Unele femei asta fac. Uită să mai facă. Doar aşteaptă.
    Flacăra. Mi-o voi păstra olimpică…dintr-aceea ce nu se stinge. Pentru că vreau acest lucru cu toată fiinţa mea!
    Pentru că povestea mea e magică. Şi pentru că ni s-a întâmplat printr-un miracol, şi nici unul din noi nu mai credea că ar putea îndrăzni să se gândească. Pentru că el este cel mai minunat bărbat din lume. Şi eu voi avea grijă ca să rămân la fel pentru el. Femeia pe care şi-a dorit-o!

    • arrowsmaker spune:

      Nu vreau nici sa te flatez, nici sa te jignesc. Doar… trebuie sa recunosc ca ma surprinzi continuu…

      Daca tu chiar simti cum vorbesti si n-o faci doar pentru profunzimea si adevarul celor pe care le spui, atunci… trebuie sa recunosc ca nu credeam vreodata ca o sa ajung, nu la concluzia ca exista femei care inteleg lucrurile astea, deoarece stiam ca ele exista, ci sa am ocazia sa cunosc vreuna. Chiar daca doar virtual.

      Am incercat de multe ori, in ultimele luni, uneori chiar nopti intregi, sa explic lucrurile astea, pe care tu le-ai lamurit in 2 paragrafe… Bineinteles ca nu am reusit.

      Pentru asta ratacesc prin blogosfera… Nu pentru frumusetea asezarii cuvintelor, ci pentru aceste adevaruri, exprimate de altii mult mai simplu si mai clar decat as putea-o face eu vreodata… Nu vreau sa folosesc cuvinte mari, asa ca o sa iti spun doar ca ma bucur sa te am oaspete in casa mea.

      Da, in principiu, cam asta e ideea. Asta nu intelege o femeie care ajunge sa fie iubita cu adevarat, cel putin asa cum inteleg eu expresia asta… Nu intelege ca, daca a stiut sa se faca iubita, nu mai are de ce sa se teama… In afara, poate, de ea insasi…

  13. Camelia spune:

    ….Eu sunt în toate cuvintele mele. Şi cred că asta se simte. Ţi-am spus că nu înşir nimic dacă nu cred în ceea ce spun. Sunt o persoană foarte pretenţioasă. În primul rând cu mine însămi. Doar aşa îmi pot permite să am pretenţii de la ceilalţi. Pe blogul tău scriu cu drag. Adică vorbesc virtual. Şi vorbesc destul, asta însemnând că mă îndemni să o fac, de am ceva a spune; mă inspiri să o fac…cu alte cuvinte. A fost o vreme când învăţasem să tac, ascultând prostia omenească. O vreme nu mai puteam să articulez căci mă înspăimântase superficialitatea. Nci acum nu mi-a trecut, pentru că încă mi se întâmplă să resimt acut impactul. Dar nu coliziunea…nu ajung până într-acolo. Nu îmi place să mă înconjur de orice, chiar cu riscul de a privi în jurul meu şi de a nu mai găsi nimic… Nu mă ineresează. Am auzit o vorbă…mai bine singur decât prost acompaniat. Sau însoţit…totuna. Cât despre unele adevăruri…sunt atât de vizibile, atât de evidente, dar avem prostul obicei de a complica lucrurile…de a ne pierde în detalii inutile…Nu ştiu unde am citit, sau cine a spus-o, că lucrurile pot fi simple, dar nu mai simple de atât. Şi asta am încercat să fac. Şi este extrem de simplu. Totul se rezumă la a lăsa ipocrizia de o parte şi a spune lucrurilor pe nume. Dacă ştii într-adevăr numele acelor lucruri. Şi definiţia lor. Iubesc un om pe care îl admir şi pe care îl respect. Nu ştiu ce definiţie dau unii iubirii, dar nu e joacă, deşi jocurile dragostei ne condimentează relaţia. Este un lucru extrem de serios pe care trebuie să îl înţelegi, şi o faci după ce l-ai întors pe toate feţele. Şi multe nopţi nu dormi, încercând că înţelegi. Când totul este clar, dar clar, atunci ştii că poţi privi prin acea claritate, pentru că nu îţi va distorsiona în nici un fel realitatea. Apoi începi să trăieşti adevărurile pe care le-ai disecat şi din care ai extras esenţa. Adevărul adevărat. Iar adevărul adevărat este că doar prin iubire te simţi desăvârşit!

  14. arrowsmaker spune:

    1. Da, finalul tău e adevărat şi din punctul meu de vedere.

    2. Da, e simplu să spui lucrurilor pe nume, atunci când nu e vorba de iubire. Atunci când este, nu se mai reduce totul la a spune, pentru că … efectul asupra fiinţei iubite este crucial pentru mine… Dacă eu spun lucrurilor pe nume (şi te rog să mă crezi că ştiu numele lucrurilor ăstora), dar nu sunt crezut, tocmai pentru că există atâta ipocrizie şi, indirect, sunt şi eu victima ei, atunci doare… Atunci, lucrurile nu mai sunt atât de simple cum spui tu…

  15. maryliyn spune:

    De ce uitam?
    Pentru ca e firesc.
    De ce nu intelegem?
    Pentru ca e normal sa nu intelegem chiar tot.
    De ce ne schimbam?
    Asta nu mai stiu.Probabil pentru ca asa trebuie sau poate ca nu ne schimbam, doar ca ne vedem cu alti ochi si ne dam seama ca am pierdut multe pe drumul vietii.

  16. arrowsmaker spune:

    Cu scuzele de rigoare că nu prea strălucesc în momentul ăsta, dar….mi se pare mie, sau tu doar ai repetat întrebările?

  17. maryliyn.wordpress.com spune:

    Dar daca doresti un comentariu mai „stralucitor” atunci …
    Fiecare isi construieste propria viata sau si-o distruge dupa regulile pe care si le impune sau refuza sa si le impuna.Asa ca uitam, ne schimbam si intelegem sau nu in functie de regulile pe care ni le-am impus sau nu ni le-am impus in viata.
    Eu daca mi-am impus sa nu ma schimb cu siguranta ca atat cat depinde de mine, nu ma voi schimba.
    Despre partea cu uitatul, se gaseste inca lecitina in farmacii, cat despre intelegere de ce am intelege ceva ce nu vrem sa intelegem? E mult mai simplu sa spunem „nu pot sa inteleg” si pana la urma chiar ajungem sa credem ca nu putem intelege.
    Totul tine de noi, de fiecare persoana in parte, de cum alege fiecare sa traiasca, de curajul fiecaruia de a infrunta viata si de a raspunde la provocari.
    Raspunsurile se afla in noi.

  18. arrowsmaker spune:

    Dupa ce o sa iubesti mary, si dupa ce o sa fii tradata de cel iubit, spune-mi, te rog, ca ai rezolvat-o cu lecitina!

    In acea zi, o sa te invit in oras sa imi povestesti, pentru ca am vazut ca esti din Buzau 🙂

  19. zbordefluture spune:

    E atat de complicata situatia data…. incat mi-e greu sa exprim ceea ce am in gand. Nu am cuvintele prin buzunare ca si Camelia… 🙂 Ea este o maestra… Dar o sa incerc sa expun…pe acordurile piesei „Promise me”- Beverley Craven. Superba.
    Noi femeile… sper ca nu se supara nimeni ca generalizez… suntem putin idealiste… Chiar dupa ani ne dorim aceeasi atentie din partea partenerului…Visam asa… ca Fat-frumos ramane el si nu se transforma in timp in Balaurul cu cinci sau sapte capete…
    In timp acel idealism se cam duce, cand esti pusa in fata faptelor, ca cele date in povestire…
    Si ajungi sa te intrebi de ce? Unde ai gresit? Ce trebuie sa mai schimbi? Pentru a evita schimbarea, pentru ca el sa fie ca la inceput… Pentru ca toate visam ca partenerul sa redevina ce a fost… Incercam sa ne punem in pielea lui, sa intelegem… dar de multe ori nu reusim, asa cum nici partenerul nu reuseste sa o faca. De! Nu degeaba se spune ca femeile sunt de pe Venus si barbatii de pe Marte. Ne intersectam ca sentiment si gandire pana la un moment dat… atat. Apoi fiecare o ia pe drumul lui. Si iti mai amintesti, noi femeile mai des, iar barbatii din ce in ce mai rar, din cand in cand… sentimentul ce ne-a legat si ne-a facut posibila intersectia. Oricum e dureros…

  20. deea spune:

    …femeia nu se face iubita decat o data!…restul?…cunosti deja raspunsul…

  21. camelia spune:

    Cel care iubeşte cu adevărat simte că îi aparţine celuilalt.
    Cam asta ţi-aş spune la ceva vreme de la cuvintele tale spuse cândva…şi ale mele…Restul…e (încă) tăcere.

  22. Una dintre greselile pe care le facem noi barbatii este ca ne alegem partenera [in principal] dupa frumusete iar dupa un timp o re-evaluam dupa alte criterii (inteligenta, spiritualitate etc). Este incorect si imoral sa alegem dupa un criteriu si sa reevaluam dupa altul! Altfel spus: o iau la 25 de ani ca-i frumoasa si o las la 45 de ani ca-i „proasta” (si nici chiar asa frumoasa)!. 😉
    Cred ca in timp o sa scada coeficientul de inteligenta pe Terra: barbatii ne alegem partenerele (mamele copiilor nostrii) dupa frumusete iar ele ne aleg pe noi dupa bani! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: